Aflată sub ocupație britanică, Irlanda nu părea a fi pământul ideal pentru răspândirea unui sport care îi reprezenta pe cotropitori. Existau, așadar, la sfârșitul secolului XIX, puține premize care să anunțe dezvoltarea rugby-ului acolo. Nordul era în conflict cu Sudul, protestanții nu se înțelegeau cu catolicii. În plus, sporturile galice erau tot mai populare.
Ca și în insula vecină, în patria sportului cu balonul oval, și în Irlanda mediul școlar a favorizat disputele, acestea având loc, deseori, în clandestinitate. S-a pus problema disputării primului meci internațional. Iar cele două federații de rugby din ”Insula verde” - Irish Football Union, fondată la Dublin, în 1874, și Northern Football Union of Ireland, creată la Belfast, în 1875 - și-au unit forțele. Și au trimis la Londra, pe ”Kennigton Oval”, o selecționată comună. Pentru a nu exista discuții, fiecare parte a fost reprezentată de câte zece jucători (echipa de rugby era compusă, pe atunci, din 20 de rugbyști). În meciul care a avut loc în 15 martie 1875, aceștia au evoluat în tricouri în verde și alb, însă pe ele nu se afla brodat încă trifoiul de astăzi.
Cu mai multă experiență și evoluând pe teren propriu, englezii s-au impus cu 2-0. De atunci însă, cele două părți ale Irlandei au fost reprezentate, în rugby, de o echipă comună. De altfel, cum meciurile de acasă s-au disputat, și se dispută și astăzi, la Dublin, capitala Republicii Irlanda, iar din echipă fac parte și nord-irlandezi, supuși ai Reginei Marii Britanii, până de curând nu se intona niciun imn înainte de meciuri. Nici al Irlandei, nici al națiunilor vizitatoare. Normalizarea relațiilor politice dintre Marea Britanie și Irlanda, precum și acceptul laturii politice a IRA de a negocia pacea, au făcut ca în urmă cu 10-15 ani să fie adoptat un cântec al acestei selecționate de rugby, ”Irelands Call”.
Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL
Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu