luni, 13 ianuarie 2014

1882: La Paris, apare prima echipă de rugby, Racing Club

Englezii au fost cei care i-au învățat pe francezi să joace rugby. Ceea ce a fost și normal ținând cont de faptul că țările lor erau despărțite de Canalul Mânecii. După ce ”a debarcat” la Le Havre, sportul cu balonul oval a poposit și în Paris. Acolo, în 20 aprilie 1882, a fost fondat Racing Club. Cu trei ani înainte, englezii, care se autonumiseră ”English Taylors” și se remarcau în special prin tricourile lor bleu cu cruce albă, i-au invitat la joacă pe francezi și le-au oferit aceleași tricouri. Unii istorici susțin chiar că echipa de rugby a Franței a ales mai apoi să joace în tricouri albastre tocmai pentru că aceasta a fost culoarea lui Racing Club.

Inițial, gruparea a fost una atletică, fiind gândită de elevii liceului Condorcet. Apoi, când rugby-ul a fost adoptat, ea și-a schimbat numele în Racing Club de France (21 noiembrie 1885), primind în concesiune din partea municipalității din Paris un teren în Bois de Boulogne, cunoscuta grădină aflată în arondismentul XVI, în vestul metropolei, și având astăzi o suprafață de 846 hectare (este de două ori și jumătate mai mare decât Central Park din New York, respectiv de 3,3 ori mai întinsă decât Hyde Park-ul din Londra).   



În timp, Racing Club de France (RCF) a devenit o grupare omnisport, numărând următoarele alte secții sportive: tenis - din 1887, fotbal - din 1896, hochei pe iarbă - din 1897, baschet - din 1922, natație - din 1923, badminton - din 1937, volei - din 1941, schi - din 1942, judo - din 1945, scrimă - din 1947, tir - din 1958, decatlon - din 1958, golf - din 1968, triatlon - din 1984, pentatlon modern - din 1989. De asemenea, au funcționat pentru anumite perioade și secții de hochei pe gheață, tenis de masă și baseball.  

Deloc întâmplător, RCF a fost unul dintre cluburile de prim-plan ale Europei, rivalizând ca palmares cu cele din estul continentului. Potrivit wikipedia, el a dat 93 de medaliați olimpici, 53 de campioni mondiali, iar sportivii săi au cucerit 30 de cupe europene, 115 titluri de campioni continentali și peste o mie de medalii de aur în Franța. 

În 2006, concesiunea pe 120 de ani s-a încheiat astfel că RCF a pierdut dreptul de a exploata terenul din Bois de Boulogne, cunoscut și sub numele de Croix Catelan. Din acest motiv, secțiile sale au căutat să supraviețuiască pe cont propriu. 

Echipa de rugby, care cucerise primul titlu din istoria campionatului Franței - 7-3 cu Stade Francais Paris, în 20 martie 1892 -, intrase încă din 1999 sub tutela firmei Eden Park, fondată de câțiva foști jucători ai ei: Eric Blanc, Franck Mesnel și Jean-Baptiste Lafond erau printre acționari. În 2001, Racing Club de France a fuzionat cu US Metro, o altă grupare de tradiție a rugby-ului francez. 


În anii 80, RCF a făcut senzație în Franța prin diverse acțiuni de imagine. Jucătorii ei au apărut la meciuri purtând peruci, jambiere roz și chiar berete. La finala campionatului Franței din 1987, ei au decis să poarte un papion roz la gât, un simbol al eleganței. 

Dincolo de toate acestea, RCF a fost de 5 ori campioană a Franței la rugby (1892, 1900, 1902, 1959 și 1990) și finalistă în 7 rânduri (1893, 1898, 1912, 1920, 1950, 1957, 1987). 

ISTORICUL ECHIPEI DE RUGBY RACING CLUB DE FRANCE / RACING METRO 92

RACING CLUB DE FRANCE (ISTORIC)   

sâmbătă, 14 mai 2011

1879: Cupa Calcutta, primul trofeu din istoria rugby-ului

 Foto: Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

Un club de rugby din India s-a desființat în 1874, iar membrii săi s-au gândit ce să facă cu banii strânși din cotizații. Puteau să îi ia înapoi, însă acei oameni, dintre care câțiva studiaseră la Colegiul din Rugby (Yule, Eddis și Hart), vroiau ca despre inițiativa lor să se știe peste veacuri. Așa că au confecționat o cupă pe care au donat-o federației de la Londra. Ea este cunoscută acum sub numele Calcutta Cup și este cel mai vechi trofeu în sportul cu balonul oval.
 
Se știe că britanicii au fost dintotdeauna conservatori. În rugby, de pildă, ei au refuzat trecerea la profesionism până în 1995! De asemenea, până acum două decenii englezii nu aveau campionat - se organizau turnee, iar echipa care câștiga cele mai multe dintre ele era socotită campioană. Neoficial, însă.
 
Cum ei refuzau să obțină câștiguri financiare sau materiale din rugby, până de curând n-au existat nici multe trofee în competițiile organizate. În Turneul celor 6 (4, iar apoi 5) Națiuni, de pildă, abia în anii 90 s-a acordat o cupă. De altfel, din aceleași motive competiția mondială a apărut abia în 1987.
 
Și, totuși, în sportul cu balonul oval primul trofeu a apărut în 1879, iar el are o poveste frumoasă. În 1872, în ziua de Crăciun, la Calcutta s-a disputat un meci de rugby. De o parte se aflau 20 de englezi, de cealaltă tot atâția jucători originari din Irlanda, Scoția și Țara Galilor. Disputa a fost aprigă, iar cei care au asistat la ea s-au arătat încântați de noul sport. Anul următor, în ianuarie a apărut Calcutta Football Club. Și așa a pătruns rugby-ul în India.
 
Cum în țara asiatică nu exista încă o federație, gruparea s-a afiliat la forul englez, Rugby Football Union (RFU), în 1874. Atunci când s-a pus problema ca membrii săi să plătească o cotizație nu toată lumea a fost entuziastă. Și cum în India tenisul sau polo-ul călare se bucurau deja de popularitate, clubul s-a desființat. Ce se putea face cu banii strânși din cotizație? Să fie restituiți membrilor clubului, iată o posibilitate. Nu s-a întâmplat așa pentru că fondatorii grupării au dorit ca lumea să-și amintească peste timp de încercarea lor. Așa că s-au gândit să facă o cupă și să o doneze celor care conduceau RFU.

Englezii au fost primii câștigători ai trofeului

Adus la Londra, de James Rothney, căpitan al echipei și, totodată, secretar și trezorier al clubului din Calcutta, trofeul a fost primit de Arthur Guillemard, șeful RFU. Oficialul englez a propus ca acea cupă să fie pusă în joc la meciurile anuale dintre Anglia și Scoția. Și așa s-a și întâmplat. În 10 martie 1879, 10.000 de spectatori au asistat la dispută, pe Eaeburn Place din Edinburgh. Englezii au marcat un eseu prin Burton, după o acțiune a înaintării, iar Stokes l-a transformat. Cu Bulldog Irvine căpitan, scoțienii au reacționat imediat, obligându-și adversarii să comită erori în apărare. Veteranul Ninian Finlay a profitat de o ocazie și a egalat printr-un dropgol - în momentul execuției, de tricoul său erau agățați doi englezi, însă acest lucru nu l-a împiedicat să trimită balonul oval printre bețe. Trofeul nu a fost acordat, însă el a ajuns în vitrina federației din Anglia, în 20 februarie 1880, când trandafirii s-au impus cu 2-1, la Manchester.   

În 1988, rugbyștii au jucat... fotbal cu ea!


Înaltă de 45 de centimetri, Calcutta Cup a fost confecționată manual de un meșter inian. În formă de clopot, având un mic elefant pe capacul său și două toarte reprezentând tot atâtea cobre, cupa a fost inspirată de un obiect aparținând un vicerege din India. Realizarea ei a costat 60 de lire sterline, firește la valoarea banilor de atunci (acum, ea este neprețuită). Pe suportul de lemn este scris ”The Calcutta Cup”, iar în bază sunt înscrise numele echipelor câștigătoare și cele ale căpitanilor care au ridicat-o deasupra capului.
 
Cupa Calcutta este expusă rareori în public, cu excepția meciurilor dintre Anglia și Scoția, firește. Ea este păstrată fie la Londra, fie la Edinburgh, departe de privirile celorlalți. la sediile federațiilor de rugby de acolo există însă câte o copie. Iar dacă originalul a fost confecționat manual, acestea sunt realizate după tehnologiile actuale
 
În 1988, cupa originală a fost deteriorată într-un mod de-a dreptul scandalos. Aflați la repriza a treia și fiind sub efectul unor beri, câțiva jucători printre care s-au aflat numărul 8 englez Dean Richards și flankerul scoțian John Jeffrey au jucat... fotbal cu ea de-a lungul Princes Street din Edinburgh! Primul a fost suspendat un meci de către RFU, celălalt șase de SRU.

(va urma)

Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

1877: Unde dai și unde crapă sau de ce s-a trecut de la 20 la 15 jucători

 
Ca orice sport de echipă, rugby-ul a parcurs în timp mai multe etape de dezvoltare. Jucat într-o formă căruia i-am putea spune ”ancestrală”, la Colegiul din Rugby, el a cunoscut mai apoi anumite schimbări, în primul rând în ceea ce privește regulile sale.
 
Dimensiunile suprafeței de joc, de formă dreptunghiulară, au fost standardizate. Terenul trebuia să fie de 105 metri în lungime și de 65 în lățime (120x80 de iarzi). Numărul jucătorilor dintr-o echipă nu a fost bine determinat de la început, el fiind stabilit ad-hoc, între ”combatanți”. Apoi s-a stabilit ca el să fie limitat la 20, iar prin 1877 s-a ajuns la varianta actuală, de 15. Această limitare are o explicație. Și anume că ea favoriza existența unui număr mai mare de echipe. Iar cei care doreau să se organizeze într-un club puteau să o facă mult mai ușor - 15 doritori se găseau mai repede decât 20.
 
Mai este însă și o altă posibilă cauză. Inițial, atunci când s-a trecut de la 20 la 15 jucători s-a dorit să se  favorizeze jocul pe înaintare, cel care stă la baza rugby-ului. Interesant este că efectul obținut a fost exact invers. Reducerea numărului de jucători a făcut să existe spații mai mari și mai multe de pătrundere spre terenul advers. Așa că, în realitate, prin limitarea numărului de jucători favorizat avea să fie jocul pe treisferturi!

(va urma)

Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

vineri, 1 aprilie 2011

1875: Cum a unit rugby-ul o țară, Irlanda, divizată geografic, politic și religios

Aflată sub ocupație britanică, Irlanda nu părea a fi pământul ideal pentru răspândirea unui sport care îi reprezenta pe cotropitori. Existau, așadar, la sfârșitul secolului XIX, puține premize care să anunțe dezvoltarea rugby-ului acolo. Nordul era în conflict cu Sudul, protestanții nu se înțelegeau cu catolicii. În plus, sporturile galice erau tot mai populare. 


Ca și în insula vecină, în patria sportului cu balonul oval, și în Irlanda mediul școlar a favorizat disputele, acestea având loc, deseori, în clandestinitate. S-a pus problema disputării primului meci internațional. Iar cele două federații de rugby din ”Insula verde” - Irish Football Union, fondată la Dublin, în 1874, și Northern Football Union of Ireland, creată la Belfast, în 1875 - și-au unit forțele. Și au trimis la Londra, pe ”Kennigton Oval”, o selecționată comună. Pentru a nu exista discuții, fiecare parte a fost reprezentată de câte zece jucători (echipa de rugby era compusă, pe atunci, din 20 de rugbyști). În meciul care a avut loc în 15 martie 1875, aceștia au evoluat în tricouri în verde și alb, însă pe ele nu se afla brodat încă trifoiul de astăzi. 

Cu mai multă experiență și evoluând pe teren propriu, englezii s-au impus cu 2-0. De atunci însă, cele două părți ale Irlandei au fost reprezentate, în rugby, de o echipă comună. De altfel, cum meciurile de acasă s-au disputat, și se dispută și astăzi, la Dublin, capitala Republicii Irlanda, iar din echipă fac parte și nord-irlandezi, supuși ai Reginei Marii Britanii, până de curând nu se intona niciun imn înainte de meciuri. Nici al Irlandei, nici al națiunilor vizitatoare. Normalizarea relațiilor politice dintre Marea Britanie și Irlanda, precum și acceptul laturii politice a IRA de a negocia pacea, au făcut ca în urmă cu 10-15 ani să fie adoptat un cântec al acestei selecționate de rugby, ”Irelands Call”. 

Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

1874; De ce a devenit rugby-ul sport național în Noua Zeelandă


În Australia, rugby-ul a fost, de la început, un sport al elitei, el fiind jucat îndeosebi în mediul școlar. Deloc întâmplător că în țara-continent de o popularitate mai mare s-a bucurat, și așa este și acum, fotbalul australian. Nu același proces s-a produs în Noua Zeelandă.

Balonul oval a ajuns mai întâi în Insula de Sud, grație lui Charles Monro. Fermierilor neozeelandezi le-a plăcut imediat, ei evidențiindu-se, firește, prin forța care le-o dădea munca la câmp. Nici populația băștinașă, maori, nu a rămas impasibilă, adoptând noua joacă. De asemenea, grație pastorilor anglicani, rugby-ul a ajuns și în școli.




Pătrunderea sportului cu balonul oval în principalele orașe, mai ales la Auckland și Dunedin, a favorizat răspândirea și dezvoltarea lui în întreaga Noua Zeelandă. Iar rugby-ul a devenit în scurt timp un sport național. 

Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

joi, 31 martie 2011

1873: Scoția - Anglia 0-0, la rugby, nu la fotbal



Primul meci internațional la rugby s-a disputat la Edinburgh, în 27 martie 1871. El s-a încheiat cu victoria Scoției, care a depășit Anglia, cu 2-1. La acea vreme, doar eseul transformat era punctat. Așadar, a fost 2-1 la acest capitol.

Din acel moment, cele două națiuni din Marea Britanie au disputat 128 de meciuri! Englezii s-au impus în 68, iar scoțienii în 32, restul de 18 terminându-se la egalitate.


”Jerusalem” este numele sub care este cunoscut unul dintre cântecele echipei de rugby a Angliei. Adaptare a poemului ”And did Those feet in anctient time”, al lui William Blake, el a devenit una dintre melodiile patriotice ale englezilor. Regele George al VI-lea, de pildă, a preferat ”Jerusalem” în locul obișnuitului ”God save the King”.
Meciul cu numărul 2 a avut loc în 5 februarie 1872, pe ”The Oval”, iar Anglia a obținut prima victorie: 2-1. În următorul, care s-a disputat la Glasgow, rezultatul a fost neobișnuit pentru rugby-ul de astăzi, în care se înscriu multe puncte: 0-0. Sistemul de punctaj avea să fie menținut până în 1890. Până atunci, Anglia și Scoția au mai terminat de șapte ori la egalitate - în șase rânduri a fost 0-0, iar o dată 1-1.

Fiecare echipă a fost compusă din 20 de jucători, 7 în liniile de dinapoi, 13 pe înaintare. Este de remarcat că existau trei fundași, doi jucători de treisferturi și doi pe înaintare.

Iată numele eroilor de atunci:

SCOȚIA: William Brown, Thomas Chalmers, James Sanderson - GB McClure, John MacFarlane - William Grant, Thomas Marshall - Francis Moncreiff (cpt.), HW Allen, Bulldog Irvine, Alexander Petrie, Peter Anton, Alexander Wood, Edward Bannerman, Charles Bryce, Charles Cathcart, John Davidson, James Mein, Tom Whittington, Robert Wilson.

ANGLIA: Charles Vanderspar, Sydney Morse, Frederick Mills - Harold Freeman, Stephen Finney - Cecil Boyle, William Fletcher - Frederick Stokes (cpt.), Henry Lawrence, James Bush, Cyril Rickards, Ernest Still, James Body, James Mackinlay, Ernest Cheston, Alfred Hamersley, Francis Luscombe, Henry Marsh, Murray Marshall, Fawson Turner.

Legat de acest meci din 3 martie 1873, trebuie spus că a fost pentru prima dată când echipa Angliei nu a mai fost compusă doar din londonezi, Yorkshire și Lancashire având patru.

La acea vreme, căpitani ai celor două echipe erau Francis Moncreiff, respectiv Frederick Stokes. Amândoi participaseră și la meciurile anterioare. Ca omologul său scoțian, Stokes se bucura de respectul compatrioților săi. Născut la 12 iulie 1850, la Greenwich, el studiase la Rugby School. În 1871, la reuniunea în care avea să fie fondată Federația Engleză, la Pall Mall Restaurant, el reprezentase pe Blackheath FC, echipa pentru care juca. În 1874, Stokes avea să fie ales în fruntea RFU, fiind cel mai tânăr președinte din istoria acestui for. Pe lângă rugby, a jucat cu succes golf și cricket.

Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

marți, 22 martie 2011

1872: "Varsity Match" sau cea mai veche rivalitate din sport

La noi, este Dinamo - Steaua sau Steaua - Dinamo. La britanici, Cambridge - Oxford. Rivalitatea dintre cele două universități și-a găsit cea mai bună exprimare în sport. Mai precis, în rugby.

La 10 februarie 1872, echipele celor două colegii s-au înfruntat pe un teren dreptunghiular. Ideea de a organiza acest meci i-a aprținut unui student de la Cambridge. El și-a vizitat un prieten de la Oxford și a lansat provocarea. N-a contat că era luna februarie, în plină iarnă. Rugbyștii s-au întâlnit pe ”Parks”, terenul lui Oxford, într-o sâmbătă. La acea vreme, nu se juca pe teren neutru, fiecare universitate fiind gazdă o dată la doi ani. Abia meciul din 1921 s-a disputat pe stadionul ”Twickenham” din Londra.



În 1872, jucătorii lui Cambridge au venit în tricouri de culoare roz. Cei de la Oxford în cămăși albastre. S-a jucat 20 contra 20, iar victoria le-a revenit acestora din urmă, mult mai puternici pe înaintare. Ei și-au forțat rivalii să dea înapoi și să culce balonul în propriul lor teren de țintă... A fost un fel de... auto-eseu. Așadar, Oxford - Cambridge 1-0.
Disputat anual, meciul are loc în decembrie. Anul trecut, s-a disputat ediția cu numărul 128 a întâlnirii. Oxford a înregistrat 54 de victorii, Cambridge 60, iar 14 s-au încheiat la egalitate

Denumită ”The Varsity Match”, înfruntarea celor două universității s-a extins de la rugby și la alte sporturi de echipă. În 1891, de pildă, a avut loc și prima confruntare la polo pe apă.

Printre rugbyștii care au participat la această dispută, de-a lungul timpului, se numără jucători legendari precum internaționalii englezi Rob Andrew și Tony Underwood, scoțianul Gavin Hastings (Cambridge), neozeelandezul David Kirk, căpitanul All Blacks care a devenit campion mondial în 1987, galezul Gareth Davies sau sud-africanul Nick Mallett, actualul antrenor al Italiei (Oxford). 

Victorii în ”The Varsity Match”:
Oxford (54):
1872, 1875, 1877, 1881, 1882, 1883, 1884, 1889, 1893, 1896, 1897, 1900, 1901, 1903,  1906, 1907, 1909, 1910, 1911, 1920, 1921, 1923, 1924, 1929, 1931, 1932, 1933, 1937, 1946, 1948, 1949, 1950, 1951, 1955, 1957, 1959, 1964, 1966, 1969, 1970, 1971, 1977, 1979, 1985, 1986, 1988, 1990, 1993, 1999, 2000, 2001, 2004, 2008, 2010. 

Cambridge (60):
1873, 1876, 1880, 1885, 1886, 1887, 1888, 1891, 1895, 1898, 1899, 1904, 1905, 1912, 1913, 1919, 1922, 1925, 1926, 1927, 1928, 1934, 1936, 1938, 1947, 1952, 1954, 1956, 1958, 1960, 1961, 1962, 1963, 1967, 1968, 1972, 1973, 1974, 1975, 1976, 1978, 1980, 1981, 1982, 1983, 1984, 1987, 1989, 1991, 1992, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 2002, 2005, 2006, 2007, 2009. 

Meciuri egale (14): 1873, 1874, 1879, 1880, 1890, 1892, 1894, 1902, 1908, 1930, 1935, 1953, 1965, 2003.  

Nu s-a disputat: 1914-1918 (Primul Război Mondial), 1939-1945 (Al Doilea Război Mondial)
Text: Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL