1873: Scoția - Anglia 0-0, la rugby, nu la fotbal

Primul meci internațional la rugby s-a disputat la Edinburgh, în 27 martie 1871. El s-a încheiat cu victoria Scoției, care a depășit Anglia, cu 2-1. La acea vreme, doar eseul transformat era punctat. Așadar, a fost 2-1 la acest capitol.

Din acel moment, cele două națiuni din Marea Britanie au disputat 128 de meciuri! Englezii s-au impus în 68, iar scoțienii în 32, restul de 18 terminându-se la egalitate.

”Jerusalem” este numele sub care este cunoscut unul dintre cântecele echipei de rugby a Angliei. Adaptare a poemului ”And did Those feet in anctient time”, al lui William Blake, el a devenit una dintre melodiile patriotice ale englezilor. Regele George al VI-lea, de pildă, a preferat ”Jerusalem” în locul obișnuitului ”God save the King”.

Meciul cu numărul 2 a avut loc în 5 februarie 1872, pe ”The Oval”, iar Anglia a obținut prima victorie: 2-1. În următorul, care s-a disputat la Glasgow, rezultatul a fost neobișnuit pentru rugby-ul de astăzi, în care se înscriu multe puncte: 0-0. Sistemul de punctaj avea să fie menținut până în 1890. Până atunci, Anglia și Scoția au mai terminat de șapte ori la egalitate - în șase rânduri a fost 0-0, iar o dată 1-1.

Fiecare echipă a fost compusă din 20 de jucători, 7 în liniile de dinapoi, 13 pe înaintare. Este de remarcat că existau trei fundași, doi jucători de treisferturi și doi pe înaintare.

Iată numele eroilor de atunci:

SCOȚIA: William Brown, Thomas Chalmers, James Sanderson - GB McClure, John MacFarlane - William Grant, Thomas Marshall - Francis Moncreiff (cpt.), HW Allen, Bulldog Irvine, Alexander Petrie, Peter Anton, Alexander Wood, Edward Bannerman, Charles Bryce, Charles Cathcart, John Davidson, James Mein, Tom Whittington, Robert Wilson.

ANGLIA: Charles Vanderspar, Sydney Morse, Frederick Mills - Harold Freeman, Stephen Finney - Cecil Boyle, William Fletcher - Frederick Stokes (cpt.), Henry Lawrence, James Bush, Cyril Rickards, Ernest Still, James Body, James Mackinlay, Ernest Cheston, Alfred Hamersley, Francis Luscombe, Henry Marsh, Murray Marshall, Fawson Turner.

Legat de acest meci din 3 martie 1873, trebuie spus că a fost pentru prima dată când echipa Angliei nu a mai fost compusă doar din londonezi, Yorkshire și Lancashire având patru.

La acea vreme, căpitani ai celor două echipe erau Francis Moncreiff, respectiv Frederick Stokes. Amândoi participaseră și la meciurile anterioare. Ca omologul său scoțian, Stokes se bucura de respectul compatrioților săi. Născut la 12 iulie 1850, la Greenwich, el studiase la Rugby School. În 1871, la reuniunea în care avea să fie fondată Federația Engleză, la Pall Mall Restaurant, el reprezentase pe Blackheath FC, echipa pentru care juca. În 1874, Stokes avea să fie ales în fruntea RFU, fiind cel mai tânăr președinte din istoria acestui for. Pe lângă rugby, a jucat cu succes golf și cricket.

Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

1872: "Varsity Match" sau cea mai veche rivalitate din sport

La noi, este Dinamo - Steaua sau Steaua - Dinamo. La britanici, Cambridge - Oxford. Rivalitatea dintre cele două universități și-a găsit cea mai bună exprimare în sport. Mai precis, în rugby.

La 10 februarie 1872, echipele celor două colegii s-au înfruntat pe un teren dreptunghiular. Ideea de a organiza acest meci i-a aprținut unui student de la Cambridge. El și-a vizitat un prieten de la Oxford și a lansat provocarea. N-a contat că era luna februarie, în plină iarnă. Rugbyștii s-au întâlnit pe ”Parks”, terenul lui Oxford, într-o sâmbătă. La acea vreme, nu se juca pe teren neutru, fiecare universitate fiind gazdă o dată la doi ani. Abia meciul din 1921 s-a disputat pe stadionul ”Twickenham” din Londra.

În 1872, jucătorii lui Cambridge au venit în tricouri de culoare roz. Cei de la Oxford în cămăși albastre. S-a jucat 20 contra 20, iar victoria le-a revenit acestora din urmă, mult mai puternici pe înaintare. Ei și-au forțat rivalii să dea înapoi și să culce balonul în propriul lor teren de țintă... A fost un fel de... auto-eseu. Așadar, Oxford - Cambridge 1-0.
Disputat anual, meciul are loc în decembrie. Anul trecut, s-a disputat ediția cu numărul 128 a întâlnirii. Oxford a înregistrat 54 de victorii, Cambridge 60, iar 14 s-au încheiat la egalitate

Denumită ”The Varsity Match”, înfruntarea celor două universității s-a extins de la rugby și la alte sporturi de echipă. În 1891, de pildă, a avut loc și prima confruntare la polo pe apă.

Printre rugbyștii care au participat la această dispută, de-a lungul timpului, se numără jucători legendari precum internaționalii englezi Rob Andrew și Tony Underwood, scoțianul Gavin Hastings (Cambridge), neozeelandezul David Kirk, căpitanul All Blacks care a devenit campion mondial în 1987, galezul Gareth Davies sau sud-africanul Nick Mallett, actualul antrenor al Italiei (Oxford). 

Victorii în ”The Varsity Match”:
Oxford (54): 1872, 1875, 1877, 1881, 1882, 1883, 1884, 1889, 1893, 1896, 1897, 1900, 1901, 1903,  1906, 1907, 1909, 1910, 1911, 1920, 1921, 1923, 1924, 1929, 1931, 1932, 1933, 1937, 1946, 1948, 1949, 1950, 1951, 1955, 1957, 1959, 1964, 1966, 1969, 1970, 1971, 1977, 1979, 1985, 1986, 1988, 1990, 1993, 1999, 2000, 2001, 2004, 2008, 2010. 

Cambridge (60): 1873, 1876, 1880, 1885, 1886, 1887, 1888, 1891, 1895, 1898, 1899, 1904, 1905, 1912, 1913, 1919, 1922, 1925, 1926, 1927, 1928, 1934, 1936, 1938, 1947, 1952, 1954, 1956, 1958, 1960, 1961, 1962, 1963, 1967, 1968, 1972, 1973, 1974, 1975, 1976, 1978, 1980, 1981, 1982, 1983, 1984, 1987, 1989, 1991, 1992, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 2002, 2005, 2006, 2007, 2009. 

Meciuri egale (14): 1873, 1874, 1879, 1880, 1890, 1892, 1894, 1902, 1908, 1930, 1935, 1953, 1965, 2003.  

Nu s-a disputat: 1914-1918 (Primul Război Mondial), 1939-1945 (Al Doilea Război Mondial)

Text: Marian-Valentin BURLACU / ADEVĂRUL

1872: Scriitorul francez Pierre Mac Orlan a descoperit ”sensul vieții” pe terenul de rugby

Englezii vorbesc și astăzi, despre restul Europei, ca despre un continent separat de Insula lor. Rugby-ul, ca sport nou apărut, a pătruns acolo prin Franța. S-a întâmplat în 1872.

Aflat în nord-vestul Franței, pe partea dreaptă a estuarului format de Sena, Le Havre este acum al doilea port ca mărime din Hexagon, după Marsilia, și numără circa 178.000 de locuitori. Acolo avea să poposească pentru prima dată balonul oval. Legenda spune că englezii care studiaseră la Oxford și la Cambridge, care lucrau la agențiile din această localitate, au început să joace un joc, un amestec de fotbal și rugby, pe care l-au denumit ”Combination”. El era deosebit de cele două sporturi, așa cum se practicau ele pe atunci, în Anglia. Terenul de joacă se afla la întâlnirea bulevardului Francois I cu strada Foch. Acel joc avea să fie abandonat în 1894, când s-a trecut la rugby. Tot atunci, Le Havre Football Club, gruparea fondată în 1872, de britanici, și-a schimbat numele în Le Havre Athletic Club (HAC). Culorile ei erau albastru-brebeniu și albastru-marin, care fuseseră ”împrumutate” de la echipele colegiilor Oxford și Cambridge. Ceea ce nu trebuie să ne mire de vreme ce clubul era condus de englezii Washington și Orlebard.

În Le Havre, rugby-ul și-a legat numele de cel al unor oameni de cultură precum scriitorul Pierre Mac Orlan (1882-1970), care avea să scrie: ”Se pare că soarta are un sens... În ceea ce mă privește, cred că sensul destinului meu s-a conturat la Rouen, în ziua în care, după câțiva ani de ucenicie la Orleans, am primit prima licență (n.a. - de jucător de rugby) la FC Rouen. Acolo, ca și la Athletic Club din Le Havre, nu se juca decât cu mingea ovală. În acele vremuri îndepărtate, prin 1897, rugby-ul devenise stâpân la nord și la sud de Loara. Dar sud-vestul era în delir. Toate liceele gascone și catalane jonglau cu mingea ovală, iar alb-albaștrii lui Bayonne îi băteau măr pe roș-albaștrii lui Racing Club de France. (...) Eu nu mai eram chiar un rugby-boy, un novice, când am ajuns căpitan la Normale Sportive, pe care l-am fondat la această simpatică școală normandă, în cursul unui an consacrat exclusiv rugby-ului. Mi se pare că am știut să transmit flacăra dătătoare de entuziasm disciplinat, care, în anumite cazuri, devine un agent de echilibru moral și fizic, în măsură să dea un înțeles destul de precis cuvintelor sensul vieții”.   

1871: De la un picior rupt la un nou regulament

În iulie 1871, Leonard Matton, căpitanul echipei Wimbledon Hornets, supune la vot, în cadrul Federației Engleze de Rugby (Rugby Football Union), un nou regulament al jocului cu balonul oval.

Avocat de profesie, acesta tocmai își rupsese piciorul într-un meci, așa că avea toate motivele să pună lucrurile la punct - și destul timp la dispoziție pentru aceasta. Matton lucrase la redactarea regulilor alături de președintele RFU, Algemon Rutter, și a lui M.M. Ash.

Varianta jocului practicat la Colegiul din Rugby este păstrată, în mare măsură, însă au fost adoptate reguli care să limiteze pornirile violente ale combatanților. Loviturile peste picioare, care stârniseră protestele amatorilor de fotbal, au fost înlocuite cu placajele. Ofsaidul este penalizat. Pasa înainte se sancționează cu o grămadă. Iată câteva dintre noile reguli care au apărut atunci, fiind adoptate în ședința din 24 iulie 1871, și care au fost menținute până în zilele noastre. 


PLACAJUL 

ÎNAINTE


OFSAID

1871: ”Stejarii”, șepcuțele și primul meci inter-țări de rugby

În 2003, participanți la Cupa Mondială din Australia, componenții echipei de rugby a României au primit, din partea organizatorilor (la fel s-a întâmplat și cu celelalte naționale), câte o șepcuță. Gestul s-a repetat și la ediția din 2007, găzduită, în parteneriat, de Franța, Scoția, Țara Galilor și Irlanda. (*)

Acele șepcuțe au legătură directă cu primul meci inter-țări din istoria rugby-ului. Meci disputat în 27 martie 1871 - au trecut aproape 140 de ani de atunci...

Rugby-ul, ca sport nou format, abia despărțit de ”fratele geamăn”, fotbal, s-a răspândit imediat în întreaga lume. Primii, după englezi, care l-au adoptat au fost vecinii scoțieni. În 1855, la Crombie, președintele Academiei Scoțiene a fondat primul club. Exemplul a fost urmat imediat de școlile din Merchiston și Royal High School. Trei ani mai târziu, echipele celor trei instituții de învățământ au organizat și primul turneu.

În Scoția, jocul de rugby se practica fără menajamente, obstrucționarea adversarului fiind o tehnică pe care ”ecosezii” au dezvoltat-o. Cu toate acestea, oamenii din această regiune a Marii Britanii au devenit pe loc mari apărători ai acestui nou sport. Iar liderul lor, H.H. Almond, directorul Colegiului Loretto, a fost categoric: ”Noi suntem toți pentru Rugby. Și vom rămâne așa. Fotbalul nu dezvoltă partea superioară a trupului. Rugby-ul echilibrează sportivul”.

Deloc întâmplător, între 1855 și 1858 în Scoția apar 30 de cluburi. Practic, nu era localitate importantă de acolo care să nu dețină măcar o echipă.

În toamna anului 1870, englezii îi provoacă pe rezidenții scoțieni din Londra la un meci de rugby. Interesant este că primii propun ca înfruntarea să se desfășoare după regulile... Football Asociation. Partida s-a derulat în 19 noiembrie, pe ”Kennington Oval”, iar fiecare echipă era compusă din 20 de jucători. Englezii au câștigat disputa, însă scoțienii n-au fost de acord ca ea să figureze în palmaresul direct. Ei au motivat că echipa lor nu a fost una reprezentativă. Și că meciul nu s-a desfășurat după regulile de la Rugby. În cele din urmă, englezii au fost de acord și au propus o nouă confruntare.

În primăvara anului următor, RFU trimite o echipă reprezentativă la Edinburgh. Primul meci inter-țări din istoria rugby-ului se dispută în 27 martie 1871, la ”Raeburn Place”. Cea dintâi încercare este marcată de Angus Buchanan, la o grămadă. Englezul Reginald Birkett a egalat, culcând balonul, din plonjon, în terenul de țintă advers, însă Williams Cross a adus victoria Scoției, cu 2-1 (eseul transformat primea un singur punct), transformând eseul pe care tot el îl reușise. Englezii au contestat unele decizii ale arbitrului Almond, care nu era altcineva decât  directorul colegiului scoțian de la Lorreto...  Acesta a replicat: ”când un arbitru are un dubiu, el este îndreptățit să-i penalizeze pe aceia care fac cel mai mult zgomot pe teren”. Probabil că de la acest scoțian a rămas și principiul că în rugby nu se comentează arbitrajul...

La acel prim meci inter-țări, participanții au apărut costumați după canoanele acelor timpuri. Aveau bluze largi, cu șiret în dreptul gâtului, pantaloni treisferturi, iar pe cap șepcuțe. De atunci, pentru mult timp, a existat obiceiul ca fiecare rugbyst ce evolua într-un joc internațional, pentru țara sa, să primească o șepcuță - din același motiv, în limba engleză cuvântul ”cap” este folosit pentru selecție. În 2003, australienii și-au amintit de acel obicei și le-au oferit tuturor participanților câte o șepcuță cu însemnele Rugby World Cup.

Marian-Valentin BURLACU (ADEVĂRUL) 

Scoția, o regiune de vis

(*) Romeo Gontineac, rugbystul român care a participat la patru ediții ale Cupei Mondiale (1995, 1999, 2003 și 2007), m-a corectat: șepcuțele s-au dat dintotdeauna participanților la această competiție. Iar această situația e dovedită și de fotografia cu echipa României care a participat la Rugby World Cup în 1987, chiar la debutul turneului.

1871: Englezii se organizează și fondează Rugby-Football Union

Cunoscuți pentru pragmatismul lor, pentru faptul că nu lasă nimic la voia sorții, englezii n-au lăsat să treacă mult timp de la despărțirea de fotbal și au fondat prima federație de rugby din lume.

În ianuarie 1871, președinții lui Richmond și Blackheath, Edwin Ash și Bryan Burns și-au invitat colegii de la celelalte grupări londoneze la o reuniune în care să se organizeze. Ideea principală era uniformizarea regulilor, iar aceasta nu se putea face decât în urma unor consultări. Astfel că în 26 ianuarie, reprezentanții a 21 de cluburi s-au întâlnit la Pall Mall Restaurant din Londra.

De origine franceză, stabilit în capitala Regatului Unit, Arthur Guillemard a propus și numele noului organism la care urmau să se afilieze cluburile: Rugby-Football Union - interesant este că rugby-ul a păstrat în titulatură cuvântul ”football”. Sugestia a fost acceptată în unanimitate.

Președinte al RFU a fost ales Algernon Rutter, un tânăr din Richmond care impresiona prin favoriții săi... Iar acesta, alături de M. Ash și Leonard Maton, s-au angajat să redacteze un alt regulament al jocului de rugby.

Marian-Valentin BURLACU (ADEVĂRUL)

1866: Un student de la Rugby inventează un nou sport: Australian Rules

În Australia, prima echipă de rugby apare în 1864. Se întâmpla la un an după ce, la Londra, avea loc scindarea ”football-rugby”-ului. Firește că la acea vreme, una în care nu existau mijloacele de comunicare de astăzi (internet), cei din statul-continent habar n-aveau ce se întâmplase în Insulă.

Procesul de răspândire în Australia a jocului practicat la colegiul din Rugby a continuat. Apare Wallaroo Club, inițiativa fondării sale aparținând fiilor lui Thomas Arnold, Richard și Montague, care încercau să introducă principiile noului sport în mediul universitar, dar și printre marinari și soldații din diversele garnizoane.

Regulamentul de la Rugby nu era nici el cunoscut, astfel că jocul practicat era un amestec între cel din colegiul unde William Webb Ellis făcuse gestul care l-a impus în istorie drept inventator și cele de la Winchester sau Cambridge. 

În Melbourne, capitala statului Victoria, imigranții irlandezi care populau în mare parte Australia, la acea vreme, practicau un alt joc cu mingea asemănător cu ”hurling”, specific ”Insulei Verzi”. Un alt fost student de la Colegiul Rugby, Tom Wills, a decis de a redacta un regulament al acestuia. Astfel a apărut codul australian sau, altfel spus ”Australian Rules”. Noul sport punea accent pe cursele cu balonul, plasament, în detrimentul principiilor războinice ale rugby-ului.

Tom Wills Would - Neil Murray Video

Denumit inițial ”Jocul din Victoria”, acesta s-a răspândit treptat în întreaga Australie. În 1866, delegații cluburilor de ”australian rules” au stabilit ca terenul să fie de formă ovală, iar buturile din rugby să fie înlocuite cu patru stâlpi. Apariția ”fotbalului australian”, cum este cunoscut la noi, va pune în umbră răspândirea și dezvoltarea rugby-ului în țara-continent. De altfel, și astăzi, într-un clasament al popularității primul loc este ocupat de ”Australian Rules”.

Marian-Valentin BURLACU (ADEVĂRUL)